#InterviurileBGW: Sorin Psatta, advertiser:

Îmi plac jocurile role playing pentru că îți asumi o existență și construiești în ea.”

Sorin Psatta este unul dintre cei mai populari publicitari români, profesor de advertising la Facultate de Jurnalism și fost director de comunicare integrată la Graffiti BBDO. Sorin Psatta a descoperit jocurile alături de Matei, fiul său, și ne povestește cum a evoluat pasiunea lor comună, dar și cum se raporta la jocuri în anii ’90.   

 

Cum ați descoperit jocurile video?

Povestea s-a întâmplat odată cu apariția primului calculator în viața mea, prin anii ‘95-‘96. Laptop-urile erau un miraj pe vremea aia. Țin minte că am fost foarte mândru și am făcut niște eforturi financiare enorme ca să pot să iau un Pentium 100, care tocmai aparuse cu cel mai mare hard disk care exista, 1.2gb, când acum un memory stick are 8gb. Atunci am început să descopăr cum e.

Înainte, la Grafitti aveam Apple-uri, erau Macintosh-urile clasice cu monitor integrat. Pe ecranul acela color am jucat și primul joc din viața mea care se numea Apeiron. Era un joc pentru Mac stil platformer cu un șarpe sau o omidă care îți cobora pe ecran și nu trebuia să ajungă jos că pierdeai. O nebunie, jucam ore întregi.

Totuși, revelația a ceea ce înseamnă joc pe computer am avut-o acasă, când am descoperit DOOM, unul dintre primele 3D-uri reale. Jucasem înainte strămoșul DOOM-ului, Wolfenstein, însă când am văzut DOOM a fost o demență, am început pe la 7-8 seara și am jucat neîntrerupt până la 4 dimineața.

Care este jocul preferat și de ce vă place?

Mi-au plăcul și încă îmi plac jocurile role playing pentru că îți asumi o existență și construiești în ea, mi-a plăcut și DOOM care nu este tocmai role playing. Știu că mai era Diabo care era tot role playing, joc pe care l-am jucat câțiva ani. De vreo jumătate de an joc Etherium, care se aseamănă cu Diablo, dar îmi plac și bubble shooter-ele, împușc baloane și mă relaxez.

În prezent, în agenții jocurile video sunt momentul de respiro pentru creativi, cum era în anii ‘90? Existau camere cu jocuri unde puteați să luați o pauză de la muncă?

Nu aveam computere dedicate, dar mai jucam în afara orelor de serviciu în rețea. Terminam pe la 7-8 seara treaba și stăteam până pe la 2-3 noaptea în firmă. Jucam Warcraft 2, nu exista World of Warcraft încă. Warcraft era un joc de strategie pe care îl jucam foarte des, făceam tot felul de alianțe între noi. Stiu că jucam nopți întregi cu Bogdan Dumitrache, un art director.

Din câte știu eu, singura agenție care câțiva ani a avut computere dedicate în cafeteria era Leo Burnett, iar când voiau să facă o pauză se duceau jos și se împușcau pe calculatoarele dedicate.

Cum i-ați arătat lui Matei lumea jocurilor video?

În ’96 – ’97 am mai facut un efort financiar și în premieră, poate nu chiar națională, dar probabil pe București, am mai cumpărat un desktop computer. Un computer era în camera lui Matei, care avea 5 sau 6 ani pe vreme aia, iar celălalt era în sufragerie pe birou la mine. Am spart peretele între camere și am tras un fir de rețea între cele 2 computere. Jucam cu Matei și era o nebunie pentru că, deși jucam în rețea, comenzile le dădeam țipând dintr-o cameră în cealaltă.

Pe ecranul de joc de la DOOM îți sunt trecute punctele, viața, muniția etc. În centru este fața eroului tău, iar nebunia este că cu cât pierzi din punctele de viață cu atât fața personajului este mai desfigurată. Aici era marea problemă a lui Matei, nu rezista la chestia asta, cum avea puțin sânge pe față, cum își folosea un potir de viață și eu țipam și îi ziceam „Nu mai da click acolo”.

În scurt timp, Matei a devenit, evident, mult mai bun decât mine la DOOM. Am trecut la alte lucruri, iar după un timp a apărut Duke Nuckem cu un personaj foarte amuzant care se lupta cu tot felul de extratereștrii. Dezvoltatorii jocului au avut mult mai mult umor decât în DOOM, unde nu era nimic amuzant. În Duke Nukem erau tot felul de momente și replici amuzante. În momentul în care personajul ajungea într-o cameră plină de tot felul de extratereștii cu care trebuia să se lupte spunea: „its time to kickass and chew bubble gum im all out of gum” și ne amuzam copios pe chestia asta.

Povestea a mers în continuare la el. După a fost și demența cu Counter-Strike, pe mine nu m-a prins foarte tare, dar el a fost pasionat. Lângă școală avea un internet cafe și pleca de la ore să meargă să se joace acolo, iar mai nou mi-a povestit că era o sursă de venit pentru el. Devenise foarte bun la CS și accepta provocări. Era acolo pe post de: cine vrea să se rupă în figuri cu Matei Psatta la Counter-Strike „pe 5 lei că te bat la Counter-Strike” și stătea și îi bătea.

Care credeți că sunt plusurile pe care jocurile video le aduc în dezvoltarea copiilor?

Cred că pănă la un punct îți dezvoltă imaginația. Problema e să te oprești când trebuie pentru că la un moment dat lumea asta tot mai sofisticată prezentată prin filme începe să înlocuiască în mare masură lumea reală.

Cum vedeți viitorul jocurilor video?

Jocurile imersive îți propun de multe ori o lume aproape reală, un fel de evadare din lumea reală. Deschizi computerul și devii eroul din Night City în Cyberpunk și acolo ești Dumnezeu. Asta are avantaje și dezavantaje. Sunt convins că sky is the limit și deocamdată ne place să vedem tot felul de filme precum Ready Player One și alte nebunii de genul unde îți pui casca VR și te transpui oriunde vrei tu în lume. Și într-un final lumea virtuală devine lumea reală și invers, cum era povestea cu împaratul chinez care a visat că e fluture și când s-a trezit nu mai știa dacă e fluture sau împarat. Cam ăsta e viitorul jocurilor video, devin din ce în ce mai asemănătoare cu realitatea.

Povesteați despre experiențele lui Matei din internet cafe-uri, aveți amintiri proprii din internet cafe-uri?

Eu nu prea am fost în internet cafe-uri, am mers de 2 – 3 ori, dar nu mi s-a părut că mă potrivesc în mediul acela. Nu m-a atras niciodată pentru că aveam calculator acasă și nu avea sens să plătesc pentru ceva ce aveam deja.

Ați avut prieteni cu care vă jucați jocuri video și ați ajuns să fiți prieteni și în viața reală?

Matei are prieteni chiar și din străinătate cu care s-a cunoscut prin intermediul jocurilor video, dar eu nu. Ce-i drept, eu am început să mă joc pe vremea când internetul era la început, vitezele erau foarte mici și obișnuiam să ne jucăm în LAN, rețele interne, așa că deja ne cunoșteam unii cu ceilalți.

Dacă Matei ar mai fi mic acum i-ați mai prezenta jocurile video actuale ca în anii ‘90?

Din fericire, imersivitatea la care erau jocurile în anii ’90 nu era nici pe departe ca acum. În momentul de față nu cred ca l-aș mai introduce în lumea jocurilor video atât de devreme pentru că mi-ar fi teamă că ar ajunge într-o zonă din care nu ar mai putea să iasă. Posibil mai tarziu, după ce ar mai fi crescut. Dar tot i-aș prezenta la un moment dat jocurile video pentru că atunci când ai la îndemană ceva și îți este foarte accesibil nu ți-l mai dorești atât de tare ca atunci când este mai greu accesibil sau interzis.